“Adevărata fericire e în noi înşine” cugeta Agârbiceanu. Ideea pare ruptă din Cartea Sfântă, ştiindu-l, pe venerabilul scriitor, preot la bază. Să ţi-o cauţi prin efort propriu, să nu întinzi mâna sau gândul spre altul, fie aproapele, fie departele tău. Ştia omul ce ştia! Recent, concluziile unor cercetări de durată par să-i dea dreptate. Cică totul depinde de o substanţă aflată în creierul omenesc numită dopamină. O ai, eşti fericit. Nu, nu. Sigur, premisa este ca individul să deţină… sediul dopaminei. Asumându-şi fericirea ca obiect de cercetare, specialiştii, care ştiu totul, constată că românii sunt mai fericiţi decât vecinii bulgari, deşi ne-am aciuat simultan în Uniunea Europeană, dar nu de aia. A nu deduce, pripit, că suntem campioni la fericire. Nordicii ar fi cei mai fericiţi europeni. De n-ar fi introvertiţi, ar ţipa cât îi ţine gura că o duc bine. Şi chiar o duc, în vreme ce românii îşi tranşează şi fericirea prin reprezentanţi. Prea puţini cei pentru care sintagma electorală “Să trăiţi bine!” a depăşit cadrul sloganului. Luând-o în sens invers, împotriva Soarelui, starea de fericire se tot subţiază, pe măsură ce străbaţi geografiile orientale. Este cert că, pe moment, chinezii sunt mai puţin satisfăcuţi decât românii; mai puţin fericiţi. Sau mai nefericiţi. Situaţie în care, România le poate oferi un pic de mai bine. M-a impresionat cazul unui întreprinzător chinez, aterizat, pe la sfârşitul secolului trecut, în România, a cărui aventură ilustrează ideea de mai sus şi care poate fi sintetizată în nouă cuvinte şi o virgulă intermediară: decât medic la Beijing, mai bine cioban în România! Adept al „reconversiei profesionale”! - baciul chinez (ca origine) Li Bing Zhi a comutat de pe medicină pe căprărit, în tripla calitate de producător, proprietar şi beneficiar, având ca obiect şi subiecţi ai muncii o turmă de caprine, într-o zonă mirifico-mioritică din Subcarpaţii Munteniei. Sărăcia l-a împins spre vest - sensul dintotdeauna al migraţiilor. Cu leafa de medic, în capitala chineză nu-şi putea întreţine familia. A întors spatele furnicarului uman de-acolo, formându-şi aici turma. A depăşit deja suta de capre. Nu-i lipsesc nici clienţii produselor sale ecologice, de la vecini necârcotaşi (a nu uita conceptul „capra vecinului”!), la supermarket-uri bucureştene. Nu duce lipsă nici de bani, nici de duşmani. Nu-i lipseşte nici concurenţa, nici… dopamina.
Baciul Li se consideră fericit cu caprele lui, reeditând parcă străbuna „Mioriţă” în variantă modernă, chinezo-caprină. Decât să arunce minore dezbrăcate şi destrăbălate de la etajul VI, cum este trendul prin lumea bună a medicilor bucureşteni, să facă experimente chirurgicale á la Ciomu sau să-şi tranşeze meseriaş conaţionalii şi să-i ambaleze în geamantane româneşti, omul galben preferă transhumanţa, doborându-i taină după taină. Cine ştie, poate pune şi de-un masterat sau chiar doctorat în materie. Ar fi primul cioban încununat cu titlu academic. Cu licenţe, avem mulţi ciobani, nu neapărat cu prestaţie în branşă. Grosul păstoreşte pe imaşurile politichiei. Ar suna frumos, ar da bine şi în competiţia europeană: academician cioban. Sau invers.
