Pe iarna asta capricioasă pe unii politicieni, fie şi brăileni, nu-i mai interesează ce se întâmplă în jurul lor. Brăileni ce stau în apartamente în gerul năpraznic, săracii de la periferia oraşului trăind în cocioabe cu fo' 'jde copii, răbdând de foame şi frig, bătrâni ce îşi drămuiesc pensia pentru nevoile zilnice şi lista ar continua. Numai că, de când s-a anunţat că alegerile nu mai sunt în toamnă şi s-au mutat în iunie fiecare lider de partid se înfoaie ca un curcan şi îşi ia angajamentul în faţa presei precum că va veni la conducerea municipalităţii sau a judeţului şi va face ce nu au făcut ceilalţi de până acum. Pare-mi-se că nu îi mai interesează de cetăţeanul de rând şi îl roade “ciolanul de conducere”, asta deoarece se lăfăie în bunăstare şi belşug cu cei dragi. Campania electorală îi ridică pe unii pe un piedestal unde, dacă ar recunoaşte cinstit, nici ei nu s-au aşteptat să fie. Din muritori de rând, devin, subit, adevărate “zeităţi”, venerate cu osârdie de cei din jur şi de vreo câţiva alţi, de prin prejur, care speră în graţiile divine remunerate, din când în când, în vreun cont bancar.
Acum e momentul în care totul este posibil, acum e momentul în care zâmbetele devin false, iar pasiunile ostentativ afişate. Muritorul de rând, cocoţat acum pe “soclul nemuririi”, îşi aruncă, când şi când, privirile compătimitoare către ceilalţi, gata să creadă şi el, mai înainte de toate, că este străpuns de mila celorlalţi, al celor... de rând.
Dar, vorba românului: “Cum poate sătulul să-l creadă pe cel flămând?”. Cum poate un proprietar de jeep să mai ştie cum e cu mersul pe jos, cum e cu pingelele tocite şi cu pantofii scâlciaţi? Cum poate un proprietar de fabrică să creadă muncitorul de rând, când el numără miliarde, iar celălalt milioane, unul la investiţii, altul la datorii? Cum poate să creadă unul care stă într-o ditamai vila, pe unul care stă într-o bojdeucă, cu pereţi din chirpici sau într-o “cutie de chibrituri” a unei epoci apuse? Şi lista întrebărilor poate continua, răspunsurile acestora având, însă, toate un numitor comun: NU!
Nu-i tocmai uşor să pozezi în victimă, când te ştii învingător. Nu-i tocmai uşor să te faci că-i crezi pe alţii, când tu minţi mai mult decât toţi. Nu-i tocmai uşor să spui că vrei binele celorlalţi, când tu ştii, clar, că ţie nu ţi-l vrea nimeni. Nu-i tocmai uşor să te prefaci că eşti jos, când tu ştii sigur că eşti sus. şi lista acestor “Nu-i tocmai uşor...”, poate continua.
Ce vor muritorii... de rând: vrem străzi asfaltate, vrem locuri de muncă mai bine plătite, vrem siguranţă pe străzi în toiul nopţii, fără hoţii, fără violuri, fără crime, vrem străzi mai curate, vrem alocaţii mai mari, vrem taxe şi impozite mai mici, vrem alimente mai ieftine, vrem un sistem sanitar eficient, spitale moderne, pensii decente, vrem un interes mai mare din partea autorităţilor locale, din partea celor centrale, vrem, pur şi simplu, un trai mai bun.
Ce nu vor aceiaşi muritori: Minciuni, promisiuni deşarte, dezinteres, vorbe fără noimă, vise imposibile.
Şi din păcate toate se întâmplă (nu) numai în campanie... Din păcate!
