Săptămâna trecută îmi trecu pe la urechiuşă o ştire. Cică mare eveniment mare la noi în oraş. Se lansează un model nou de autoturism. Fiind un împătimit al maşinilor bune am scos ghearele la înaintare şi am început să sap adânc, să aflu unde, cum, cine vine ce se întâmplă acolo. Mitzi, vecinul meu «de rasă» mi-a spus, aşa, de sus, că asta avea să fie o petrecere «de clasă» nu pentru orişicine. Mi-a fluturat pe sub botic o invitaţie frumos colorată, spunându-mi că acolo nu calcă lăbuţă de maidanez, pentru că e o petrecere mondenă. Petrecere mondenă? Ptiu!!! Păi şi ce? Eu nu fac parte din lumea mondenă? Eu care dau de ştire tuturor despre ce se mai întâmplă, cine cu cine se mai ceartă, cine cu cine se mai aliază? Păi, n-aveam cum să lipsesc! Doar blăniţa de maidanez mă temeam că o să mă trădeze. Dar vorba aceea: nu blana face pe pisoi. Aşa că am dat fuga la salonul din colţ, mi-am aranjat blana, mi-am facut gheruţele, mi-am luat o atitudine cool, aparatul de fotografiat, fiind pregătit să păşesc în înalta socie-tate. Am fost punctual: la ora 18.25 eram la firma care organiza petrecerea. Când să intru, brrrrrrrr, nişte domnişoare frumos aranjate m-au întâmpinat zâmbind. A început show-ul prezentat de Daniel Buzdugan. Foarte frumos! Eu sunt fan Buzdugan! Am dat din coate să intru mai în faţă că era îmbulzeală mare. Maşina o frumuseţe!!! O bijuterie! Dar şi preţul pe măsură. Mi-am clătit ochii cu nişte dansuri de societate, când... dintr-un nor de fum a apărut Ana Lesko. Doamne, am simţit că-mi văd aleasa. Este exact femeia la care am visat: fiţoasă, pisicoasă, vicleană, exact cum îi stă bine unei pisici adevărate. Dar când să mă apropii să pun lăbuţa pe ea, apare Mitzi. Elegant, parfumat, de m-a facut să mă simt un biet maidanez amărăştean. M-am retras într-un colţ, supărat. Dar de acolo ce să aud? Nişte doamne, mai modeste, cu gentuţele la sub braţ, bârfeau de zor. Ba că Ana Lesko e urâtă în realitate şi sigur are silicoane, ba că dama de alături are un bărbat bogat, care o întreţine, ba că cel în ograda căruia se ţinea petrecerea îi cam ţepuieşte pe clienţi.... Vai, câtă răutate au femeile astea.... Indignat, am plecat, am ales un colţ din care să văd mai bine spectacolul. Când colo, îl zăresc pe domn' primar. Se conversa cu toată lumea, era drăguţ, amabil. Îmi pun lăbuţa la falcă şi mă întreb ce-o fi păţit de e aşa de binevoitor. În spatele meu aud un invitat comentând. “Io-te-l şi pe Cibu. Ce zâmbitor e! A fost şi la noi în cartier, a stat de vorbă cu tablagii şi barbugii. Cică, dacă are vreunul probleme de orice fel, să se ducă la el în audienţă. Auzi? Ce mincinos şi prefăcut! Că doar îi an electoral, nu?” Şi cum mă fură de ureche ce vorbeau inşii ăia, îl pierdui pe Cibu din ochi. Era afară, se conversa cu moşierul de pe Dig. Ei, i-am făcut şi eu o poză şi am intrat din nou. Când încercam să-mi fac loc mai în faţă, o văd pe doamna Moisescu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean. Doamna era cu domnul, nelipsiţi, de altfel, de la asemenea petreceri cu muzică, mâncare şi băutură. Mă simţeam cam prost printre atâtea perso-nalităţi şi am zis mai bine să mă duc sus, să văd mai bine de acolo. Nici n-am urcat bine şi îmi iese în faţă domnul Budeş, fost numărul unu la Poliţia Rutieră. Lângă el executorul Pintilie. Am făcut repede stânga împrejur şi m-am apropiat de o masă, să mănânc şi eu ceva. Pregătiseră gazdele de toate, până şi caracatiţă. Unii, de lângă mine, şuşoteau: “Bă, ai mâncat vreodată caracatiţă? Uite, cică au ăştia aici! Hai, mă, zii, te combini? Că mă bag şi io după aia”. M-am gândit că dacă au caracatiţe poate au şi vreun şoricel, ceva! Dar până m-am mai sucit eu şi m-am învârtit, hocus-pocus, mesele erau goaleeeeee. Nici pâine nu mai găseai. Parcă trecuse un roi de lăcuste. Mitzi se bătea pe burtă fericit şi-mi spune: “Vezi măi, maida-nezule, că nu eşti obişnuit cu petrecerile mondene? Şi mai eşti şi modest pe deasupra. La astfel de adunări noi, cei din lumea bună, venim să ne îmbuibăm, că, oricum, noi avem maşini mai bune şi mai scumpe decât lanseaza ăştia aici”.
Păi, m-am sucit de câteva ori în jurul cozii şi mi-am dat seama că nu mai e de mine acolo. Am luat-o frumuşel la fugă pe dig şi m-am oprit la primul tomberon din oraş. Doamne, ce mai viaţă! Am găsit acolo o mulţime de resturi, un deliciu! După ce m-am săturat bine, m-am urcat pe capacul tomberonului şi mă uitam la maşinile snobilor care se întorceau de la petrecere cu burţile pline. Dar tot mai câştigat am fost eu! Şi sătul şi fericit că n-am pus botul la fiţele lor. Concluzia e clară: lumea asta a mondenilor şi a mondenităţilor nu-i de mine. Mai bine stau eu în banca mea, liniştit şi îmi văd de viaţa mea de motan maidanez.
Şi pui pariu că-s mai fericit şi mai câştigat ca ei?
