De la un timp, sunt tare dezamăgit! Poate din cauză că mâine este 13, poate din cauza vremii neprielnice de afară, poate că... iarna asta nu mai vrea să plece de la noi şi să ne putem bucura de frumuseţea primăverii, poate din cauza “bălăcelii” din politica românească, sau poate că, de la o vreme sunt tare indispus. Ştiu prea bine că politica se învârte în jurul puterii şi mai ştiu că ea, micuţa de ea, politica, înseamnă multă putere. Dar nu mă pot preface a fi imparţial, în acest timp, în analiza mea, din moment ce, sunt dezamăgit şi scârbit de comportamentul oamenilor politici. Mă refer aici la toţi vânătorii de funcţii de orice fel, la toţi cei care ar face vrute şi nevrute pentru un post de conducere, mai mic sau mai mare, stând pe la colţuri gata, gata să înhaţe câte o treaptă spre apogeu. Recunosc în clasa politică două tipologii, două tipuri de caracteristici ce au adus astfel de perso-naje în “elita” politicii. Dorinţa de putere, plăcerea de a domina, de a fi recunoscut pe o treaptă superioară şi nevoia, din păcate naturală în societatea de astăzi, de bani. “Prinţii”, în spatele unor declaraţii politice ce dau lumina şi speranţa mulţimii, nu fac altceva decât să calce pe cadavre în drumul lor spre putere. Poate nu aş fi atât de mâhnit dacă totul s-ar petrece undeva într-o cameră secretă, cu lumină obscură, dar circul creat este grotesc şi fără scrupule. Oare de ce sunt aplaudaţi politicienii? Pentru ce sunt adoraţi şi iubiţi? Iliescu, Constantinescu, Băsescu, şi mulţi alţii, toţi cu “escu”. Trăim în lumea lui “escu”, în se-colul speranţei, al impresiei deformate asupra realităţii şi al neâncre-derii. Confundă speranţele şi visele lor cu o persoană, cu altcineva decât propriul sine şi uită că puterea pe care o atribuie este de fapt pu-terea lor. Visez la ziua în care un politician, un om de frunte al acestei ţări să aibă dramul de demnitate şi să-şi recunoască măcar faptele pentru care există dovezi atât de concludente. Visez ziua în care un asemenea om să aibă dramul de demnitate încât să poată să spună “Da, aşa este, recunosc”. Oare unde sunt aceşti oameni? Nimeni şi niciunul timp de 20 de ani nu a recunoscut nimic. Toţi sunt nevinovaţi, toţi au mâncat ceapă, dar gura nu le pute. Inconştienţa generală este conceptul de baza al societăţii şi motorul care face ca un astfel de sistem să funcţioneze. Trăim sublim într-un cerc vicios insolubil, într-o boală incurabilă ce, paradoxal, conţine poate peste vreme şi vremuri, leacul salvator. Doamne, ai milă de noi dar, fără 'escu!
