Arcasu'

Noi scriem tot ce ai de spus!

Pledoarie pentru respectul de sine

În campania electorală pentru prezidenţialele din acest an s-a auzit, de nenumărate ori, din diverse gâtlejuri, mai îmbuibate sau nu, umbrite sau nu de cefe largi, cărnoase, îndemnul către competitori, de a avea, de a arăta, neapărat, respect. Respect în exprimare, respect faţă de adversarul de o viaţă sau de cel de conjunctură. Respect, mai ales, pentru electorul virtual, cel care, prin gestul de a depune în urnă un vot, să sens şi expresie întregului complex numit, până la urmă, democraţie.

Dacă, până în primul tur al alegerilor, când timpul se măsura cu o altă măsură, mai largă, gesturile politice aveau o altă semnificaţie şi o altă înţelegere, acum, când, într-adevăr, timpul nu prea mai are răbdare, când termenul de valabilitate al celui de-al doilea tur se apropie vertiginos, fiecare nuanţă de gest pare un vârtej, fiecare ridicare din sprinceană devine o furtună, dacă nu un ciclon.
Atât cei doi competitori, cât şi, mai ales, staff-urile din spatele lor dau ghes, mai rău ca trenu’-n gară, să faulteze primul(ii), fără ca, eventual, arbitrul să se prindă. Datul din coate spre coastele rebele ale adversarului, şuturile prelungi, ca o mângâiere adusă ţurloaielor contestatare, numai respect nu înseamnă. Cum nu înseamnă respect nici arhiva de filme măsluite, nici dosarele trucate, nici zicerile de mamă, îmbrăcate în poleiala dorinţei de trezire a alegătorului năuc.

Surogatul de amnezie care a cuprins, subit, cele două tabere, se doreşte îndulcit cu un arapagic desţelenit, promovat cu totală inconştienţă sybilină drept panaceu universal. Guttenbergul a depăşit graniţele urbanului, cu spor de zbor spre capitală, fără a se prinde că el este, până la urmă, doar o scuză, între două înjurături profunde, birjăreşti.

Pentru că, implacabil, termenul final se apropie, iar cele două părţi, aflate într-un litigiu de incompatibilitate coloristică, dau frâu liber instinctelor scăpate de sub orice bun simţ, trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău. Iar, dacă la box lovitura sub centură se pedepseşte prin glasul arbitrului şi prin penalizarea de puncte, la politică aceeaşi lovitură este aplaudată frenetic şi bisată de gloata setoasă de sânge proaspăt.

Acum, anesteziaţi de spectacolul ce-a fost şi ce va să vină, parcă am şi uitat de faptul că ţara nu are guvern, că, în curând, trezoreria va da falimentul scontat, că vom primi cupoane şi fluturaşi demenţi, în loc de pensii şi salarii modeste. Dar merită, pentru că actorii de pe scena politică fac tot posibilul să ne prezinte o piesă electrizantă, cu momente de suspans şi momente lacrimogene, o piesă care, din păcate, s-a mai jucat, şi pe care am fluierat-o abia când cortina mătura scena. Aşa va fi şi de această dată?
Măcar dacă ne-o mai rămâne, după aceea, respectul de sine. Că, altceva…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *